Marea Ciordiluție

Ca în fiecare an, pe la mijlocul lui decembrie corul robilor atinge saturația, cum că au trecut atâția ani și românii tot nu știu adevărul despre Marea Busculadă din iarna lui 89. Toți neaveniții solfegiază la nesfârșit, care pro, care contra, că fuse, că nu fuse și se duse, că așa și pe dincolo. Dacă vrei să provoci un accident major de circulație e suficient să asculți în perioada asta orice post de radio românesc și ai să faci instantaneu o criză de narcolepsie la volan... 

Cei mai odioși sunt ăia care laudă. Pe ei sau pe alții. Că, vezi Doamne, cum s-au aruncat ei atunci pe burtă, sub ploaia de gloanțe, ca să sară țara în picioare mai târziu, în epoca glorioasă din care a început să ne tot curgă lapte și miere în cap până și din țeava care-i crapă în perete vecinului de deasupra...Conform acestora, trăim în cea mai bună dintre țările posibile, fapt care se datorează în special eroismului de care au dat ei dovadă atunci și hărniciei, rămasă de cele mai multe ori nedovedită juridic, prin care s-au remarcat, tot ei, ulterior. Într-un sens foarte precis nici nu-i poți contrazice, este într-adevăr o țară care a ajuns pe alocuri să frizeze perfecțiunea... Atâta că perspectiva aceasta optimistă suferă de o inevitabilă miopie selectivă, aceștia nereușind sub nicio formă să vadă dincolo de cercul rubedeniilor și cumetriilor personale. Când tu nu te dai jos din XC90 decât ca să te urci în X6, iar nevasta face herpes dacă n-are Q7 sub fese, o argumentație elaborată despre uluitoarea complexitate a unei societăți libere și democratice devine aproape obligatorie.

În contrapartidă vin cei care s-ar fi născut zâmbitori și optimiști dacă nu-i scotea o moașă nepăsătoare și distrată cu forcepsul din cărțile șepticului politic caracteristic anilor 90. Da, sigur, a fost o revoltă populară dar fără șanse și de aici argumentația o ia cătinel pe un drum mai mult sau mai puțin hurducat, în funcție de cum și cât îl duce pe fiecare mintea.

Desigur, ei au știu de la început sau, dacă nu au știut, au intuit cum stau lucrurile. Ba chiar mai mult, ei înțeleg chiar și acum ce se întâmplă în jur, la un nivel și o profunzime care ne vor rămâne mereu interzise nouă, muritorilor de rând.Tot ce avem noi de făcut este să-i ascultăm cu atenție și, acolo unde se impune, să ne luăm notițe.

Cert este că, într-un final, toți reprezentanții acestui curent patriotico-depresiv se proptesc până la urmă cu oiștea interesului propriu în gardul de uluci mult prea strâmbe și rare ce înconjoară orice sinecură generoasă din frumoasa noastră țară.

Până la urmă există un Dumnezeu care-i unifică și îi face să se întâlnească unii cu alții, la mijloc, în sensul că primii devin cu timpul ceva mai depresivi, pe măsură ce descoperă că odraslele prăpădesc mult mai repede decât au știut ei să fure, iar cei din urmă devin mai optimiști pe măsură ce acumulează guși răsfrânte și conturi bancare în sinecurile cu care s-au căptușit.

Și în toată această cacofonie pestriță mai răzbate uneori, anostă și stingheră, durerea câte unui bătrân care încă nu se poate împăca cu ideea că cineva i-a trimis copilul pe lumea ailaltă cu un calibru mult prea mare pentru un om atât de mic, lăsându-l pe el să-și numere anii și gologanii, singur la bâtrânețe...Când te apuci să strigi în stradă că ”vom muri și vom fi liberi” ar trebui să te gândești foarte serios ce îți dorești, că nici nu știi când se îndeplinește.

Eu nu înțeleg ce mai vor și cine se cred românii ăștia. Ce să afle? De parcă li s-ar cuveni ceva, numai pentru că au trecut două decenii. Uită-te doar la nemți, un popor cu mult mai mare și cu atât mai puternic și nici acum, după 66 de ani nu au aflat adevărul despre ce s-a întâmplat cu ei, în cea de a doua Busculadă Mondială...