Sindromul vacii prea bune

Ați văzut vreodată o platformă de muls rotitoare? Utilajul nu are nimic nobil în sine, este o platformă robotizată pe care vacile stau aliniate cu botul la centru și ugerul spre dispozitivele de muls, precum triunghiurile de brânză topită în cutia pe care o cumpărăm ulterior din supermarket. Caruselul ăsta diabolic le învârte implacabil până când și ultima picătură de lapte este suptă și pompată prin țevi și robineți către metropolisul nostru, lipsit de suflet...
De ce amintim drăcia în cauză? Pentru că fiecare țară și nație se cade să aibă un simbol, semnătura sa vizuală, declinarea grafică a unei stări de fapt fie și conjuncturale, pentru că să nu uităm, nu-i așa, conjunctura istorică se măsoară în secole. Vă aduceți cu siguranță aminte imaginea Trabantului devorat de un porc, la margine de drum. Este ca și imposibil să fi trecut cu vederea emblematica imagine cinematografică a unei Yugoslavii declinată în gramatica distrugerii ireversibile. Nicio pasăre Phoenix n-a mai îndrăznit să renască din acea cenușă blestemată.

Similar, România prinsă pe la spate de marile puteri, ca-n romanele lui Rebreanu , în timp ce freca dușumeaua, are nevoie de un simbol și acesta nu poate fi altul decât cel mai sus menționat... Mențiunea care se cere făcută este că până și aici specificul local își vâră insidios coada. Aparatul de factură sovietică a ruginit demult și n-a funcționat ca la carte nici când era nou. Geniu să fii și nu poți spune câte vaci mulge statul român în acest moment și nici măcar ce dimensiune are platforma în cauză. Crede cineva că exagerez? Se poate discuta savant, la nivel de secretar de stat, despre faptul că nici în prezent nu se cunoaște cu exactitate dimensiunea teritorului național. În plus, provincia geme de străzi fără nume și case fără număr. Poștașul se cunoaște cu localnicii după cumetrii. În măreața noastră Capitală, cu dotări costisitoare și poduri de lux, există apartamente cu dormitorul într-un sector și celelate camere în altul. Similar, în țară sunt județe care își dispută și în prezent liniile de demarcație. Să mai amintim de dragul lucrurilor bine făcute și sutele de mii de oameni care au lăsat satele și comunele în urmă și s-au mutat fără regret dar și fără acte în mediul urban.

Pe cine ar mai deranja toate astea? Europa și-a dezbrăcat demult hainele de sărbătoare și a pus totodată discursul festiv de întâmpinare și propaganda în cui. Este dispusă să ne accepte la pachet, cu bune și rele, cu hoții, bandiții și curvele noastre cu tot, atât timp cât ne supunem regulilor jocului. Joc ce, pe bună dreptate putem spune, s-a simplificat considerabil și nu mai pune aproape decât condiții financiare. Deci cui îi mai pasă că platforma nu se rotește ci execută un tangou bezmetic sau că vacile își iau câmpii și pleacă spre fermele modernizate ale occidentului? Că dacă tot ne alienăm în societatea modernă, măcar să o facem în mod ordonat și să nu ne trezim că furtunul de muls ne este proptit în ureche sau, mai rău, sub coadă.

În tot acest fum iute, de bălegar, râdem cu lacrimi la auzul unei campanii publicitare ce răzbește din sticla orwelliană, groasă precum obrazul politicienilor. Auzi la Sucă, cică ”De ce iubim România?” De amețiți, de aia! Păi ce întrebare mai e și asta, după ce vaca noastră a stat captivă ca boul, mai bine de douăzeci de ani nemâncată, nebăută, neîngrijită să o învârtă statul român în ringhișpilul ăsta medieval? După ce că abia mai respiră, biata rumegătoare, ai mai vrea să-ți și fredoneze o poezie patriotică despre sindromul Stockholm?!