Două milioane cinci sute de mii de regrete

Anul acesta românii par deciși să sărbătorească 23 august după rit vechi, adică prin muncă. În capitală s-a finalizat cea mai modernă stație de tramvai din galaxie, pe megarealizarea Basarab, începută de Băsescu, finalizată de Oprescu și peticită deja tot de acesta: computere, scări rulante și lifturi aduse de prin Spania sau Franța, mă rog, mai lipsește poate doar o sosie a căpitanului Piccard care să le comunice călătorilor când să se teleporteze cu arme, sarsanale și bagaje spre solul mult iubitei noastre patrii. Doar prețul drăciei mă face să cred că românii au încurcat aniversările și că este posibil să se fi gândit de fapt la aniversarea sfârșitului lumii, prevăzută în calendarul Mayas pentru anul ce vine. Am să scriu scorul pe litere, doar așa de-al dracu, să prelungesc suspansul:
Două milioane și cinci sute de mii de euro pentru una bucată stație de tramvai, calitate lux. Na!
Sincer să fiu cu voi (măcar eu) asta era postare pentru ”greu de digerat” dar am lungit-o pentru că nu-mi dau pace câteva nedumeriri. În primul rând, de ce naiba nu sunt oamenii ăștia atenți la detalii. Nu puteau să facă întoarcerea aia de arme, sau ce-o fi fost, pe 25 august, să se pupe naibii cu cifra de mai sus? Așa pierdui frumusețe de titlu pe blog și sunt sigur că nu e singura pagubă...  Doi, dacă proporțional vorbind, pe măsură ce se finalizează proiectul ăsta interesant, toate scorurile se umflă precum biscuitele cazon căzut în ceaiul cu bromură și ajunge stația să fie mai scumpă decât podul, unde ne vom opri? O să taie primarele cu o foarfecă din diamant o panglică de miserupită pură, cel mai scump material de pe planetă se știe, visul alchimiștilor dintotdeauna, pentru că tot ce atinge se transformă și devine muuuult mai prețios decât am merita noi toți să fie...