Monkey business

Neam de creativi ce suntem. Sau poate o fi de vină clima, devenită subit tropicală, canicula vecină cu leşinul ce alternează zilnic cu furtuni pornite parcă să scoată din rădăcini tot ce e verde şi are frunze, de la teii bătrâni ai Bucureştiului şi până la palmierii de import de la malul mării.
Habar n-am...

Cert este că deschid în fiecare dimineaţă cu precauţie bătrânul meu Thinkpad. Sunt pregătit sufleteşte, dar prea puţin călit spiritual, să-mi sară de fiecare dată în faţă, direct din fluxul de ştiri, maimuţa isterică a geniului autohton. Ca atare, tresar de fiecare dată, incapabil să-mi stăpânesc melanjul de scârbă, revoltă şi nesfârşită uluire. Este incredibil spectrul vast şi modalităţile tot mereu mai ingenioase prin care unii dintre noi, cei cu vocaţie, se şi ne fac de râsul curcilor pe glob.

Câteodată de la primele rânduri, din titlul de-o şchioapă chiar, alteori cu timiditate făţarnică abia de la a treia ştire, oribila creatură sare din pagină, mânjind şi rânjind voios în jur, ţipând ascuţit până când şi orbii vor privi curioşi cum ea, pocitania, îşi plezneşte frenetic bucile aprinse, cuprinsă de entuziasmul declamativ al exprimării de sine.

Zbieretele simianului nedus la psihiatru durează, în genere, cât să rămâi scârbit de viaţă, mânjit pe rever, cu ceasul furat şi o coajă de banană plantată artistic în cafeaua devenită prea rece între timp, incapabilă să-ţi mai asigure demarajul în cotidian. Râioasa a dispărut, dar în jurul tău dimineaţa şi buna ta dispoziţie zac sfărâmate, în ruine.
Cu acest “ceas deşteptător” începe viaţa în fiecare zi în Mayonezia. Îmi arăt curul deci exist, pare a fi motto-ul (pseudo)cartezian al tuturor primatelor dotate cu coadă, al căror scop în viaţă, afară de veşnica purecare reciprocă, nu poate fi decât întoarcerea definitivă a normalităţii cu josul în sus, o mişcare esenţială pentru ca aceasta să devină corespunzătoare cu logica lor de primate atârnate cu capul în jos, ce-şi rumegă banana în timp ce mai scrutează cerul doar cu ochiul tâmp de sub coadă.

Voi “răsplăti” de acum cu banane, mai verzi, mai coapte sau chiar fleşcăite, toate personajele care-mi transformă buna dispoziţie în migrenă. Poftiţi aşadar de purcedeţi în menajeria noastră zilnică, accesul este gratuit, dar feriţi-vă nasul în batiste căci maimuţa politică e o chestie care când se agită, ţipă şi când stă, pute de trăzneşte.

O banană verde, de complezenţă, se oferă in corpore presei din Mayonezia pentru tonusul de vacă măciucată-n moalele capului, cu care se raportează bovin la codurile civil şi penal, o ameninţare la fel de importantă la adresa libertăţii de exprimare din România precum a fost naşterea geniului scorniceştean, echilibrat ulterior cu plumbi la Târgovişte. Banana e verde şi tare, deci poate fi folosită dorsal, spre a împiedica chiloţii mass media să cadă.

Două banane verzi şi un rudotel se oferă cu nesfârşită compasiune retardatului din punct de vedere politic care a propus obligativitatea procesului electoral şi amendarea celor care absentează de la vot. Pleş d'aici, măi!

Trei banane coapte date scurt, din rever, ministresei Ridzi, dar şi tuturor celorlalţi implicaţi în complicatul proces de paternitate al scenei avortate pentru 75.000 de euro pe nisipurile patriei. Se vor împărţi echilibrat între numita şi premierul României care nu a ratat ocazia să se mai facă de râs odată, preşedintele tuturor românilor (dar mai ales al ebei din ograda proprie) care a decis să mai treacă odată peste hoitul politic al menţionatului premier, menţinând ministresa în pofida anunţatei demisii, corpului de control al guvernului care o freacă cu gândul la concediu, DNA şi oricui s-a mai nimerit să-şi prindă urechile în această afacere murdară.

Premiul de simpatie al juriului: o banana split se oferă în egală măsură premierului Boc şi lui Grigore Cartianu, redactorul şef al ziarului Adevărul, pentru o iniţiativă de toată jena.
N-a trecut bine luna de când Stiglitz, consilier al preşedintelui american, fost director FMI şi ditamai laureat al premiului Nobel pentru economie, a vizitat România. Acest distins domn, deşi seamănă izbitor cu Mel Brooks, a transmis o serie de previziuni sumbre şi avertismente deloc glumeţe pentru noi, întâlnind toată şefimea locală de la familia regală şi până la marinarul ajuns comandant de republică.
În cuvinte puţine, evreul de geniu ne-a comunicat că din toamnă ne putem aştepta ca singura piatră care va rămâne pe piatră, în acest mioritic colţ de Europă, va fi cea care ne asigură colica biliară sau renală, după caz.
În aceste condiţii nu putem decât să ne băgăm urechile în fund de râs văzând habarnamismul guşogen al premierului care îşi găseşte timp pentru aiuritorul concurs de cosit al celor de la Adevărul.


Pentru cei optimişti, imaginea premierului cu coasa este o rază de speranţă, în ideea că poate ne iartă şi se întoarce acolo unde se pricepe mai bine: la coada vacii, la munca câmpului. Pentru noi ceilalţi, mai pesimişti, aceeaşi imagine ne va provoca frisoane premonitorii: ăsta ne bagă în groapă pe toţi. Doamne fereşte!

*later edit: onoarea ziarului Adevărul este salvată in extremis aici de Nahoi, redactorul şef adjunct.

*imaginile aparţin talentatei Lynne Chapmann,
ilustrator de cărţi pentru copii, al cărui blog îl puteţi vizita aici

Orice popor îşi are presa pe care o merită

În ceasul al unsprezecelea se anunţă încă un protest îndreptat împotriva codurilor care urmează a fi adoptate prin asumarea răspunderii de către guvern. Ideea inedită îmi trezeşte interesul, Rezistenţa Urbană propune ca protestatarii să fotografieze cu blitzuri cât mai multe odioasa construcţie a Casei Poporului. Cât se mai poate.
Cu noile reglementări pe care acest guvern de saltimbanci ni le împinge cu forţa pe gât, practic, nu mai ai voie să fotografiezi nimic în spaţiu public şi nu mai ai voie să deranjezi nicicum prin scris sau viu grai pe bieţii politicieni, odraslele lor, consoartele, amantele, maşinile lor ucigaşe şi ce se mai ţine de regulă pe lângă casa omului ales.

Oarecum în întârziere, grăbesc pasul. Mă culpabilizez şi mă bucur deopotrivă. Probabil vor fi mai mulţi ziarişti decât la Ziua Presei şi voi avea ocazia să revăd feţe cunoscute, prieteni, foşti colegi.
Numai redacţia caţavencilor dacă vine şi tot se adună de-o flegmă acidă pe reverul lacheilor din guvern. În timp ce urc scările de la staţia de metrou Izvor, încerc să-mi fac o imagine despre numărul de participanţi. Ar fi redacţiile, cel puţin trei, patru vor fi in corpore, nici nu se poate altfel, chestie de onoare şi ştaif. Mai sunt radiourile, trebuie să vină Gorila, să n-o pupe Tamango? Toni Grecu s-ar putea revedea cu băieţii din Divertis, doar sunt direct vizaţi, căci cu noile prevederi vor mai putea face bancuri eventual pe la nunţi şi cu sonorizarea oprită. Mondenii vor fi şi ei nevoiţi să pună batista pe ţambal, pardon, pe microfon, codurile coboară calea la tot ce înseamnă parodie, pamflet, diatribă. Nu poate lipsi nici asociaţia aia a arhitecţilor care s-a trezit în imposibilitatea de a mai fotografia legal faţade de clădiri.

Nici nu ies bine la lumina zile şi mă junghie o bănuială. Să vezi tu că-şi scoate solzii în lume şi aligatorul ăla bătrân de Iliescu. Nu ar fi o mişcare rea, că doar băbătia a avut grijă să-şi deruleze zâmbetul ipocrit şi la aniversarea caţavencilor, pe vremuri, când i-a asigurat în public că nu va permite niciodată îngrădirea libertăţii de expresie, chiar dacă el a fost mereu ţinta tradiţională şi ciuca bătăilor. Să vezi tu că iar confiscă ăsta revoluţia, chiar dacă e numai a bliţurilor, ăsta pur şi simplu nu se poate abţine: când vede o revoluţie, o doseşte prin buzunare şi periodic îl uită Dumnezeu cu limba împleticită între rusă şi engleză, explicând că nicidecum, el este doar o emanaţie legitimă, nu-i aşa, hm, cine mai are nelămuriri n-are decât să cumpere ultima sa carte despre acest subiect...

Traversez câmpul viran denumit abuziv "parcul Izvor" . Pe latura dinspre casa de toleranţă a poporului se află un grup de 50-60 oameni, majoritatea adolescenţi, urmăriţi la marea plictiseală de trei-patru jandarmi sictiriţi de căldură. Asta e. Hailaifu' intelectual oha, nada de nada, nimeni nicăieri!
Sunt băieţii de la Rezistenţa Urbană, asociaţia AUR stârnită de Marius Ghilezan, iar onor presa este reprezentată de trei colegi de la Gândul, veniţi din iniţiativă proprie, unul de la Adevărul şi două echipe de filmare de la Realitatea şi Antena 1, trimise pe principiul "fă-te că filmezi 5 minute şi fugi".
Dacă se tăiau din lefurile unei redacţii de orăşel din provincie, se adunau mai multe rubedenii în faţa primăriei.
Fiecare pasăre pe limba ei piere şi nici cioara vopsită a presei româneşti nu face excepţie. În locul unui cântec de lebădă avem, iată, marşul lălăit al indolenţei crase. Mass media are mai puţină conştiinţă de breaslă decât un grup de şoferi de taxi care se adună în crucea nopţii la apelul unui coleg atacat. Îmi vine să râd, dar îmi trece. Presa-i moartă în coteţ. O mai proţăpim în geam odată pe lună, sulemenită precum fata de la pagina cinci, până trece poştaşul cu pensia mereu subţiată.
După ce că au rărit hingherii politici la ei, duminica asta câinii de pază ai democraţiei au avut altceva mai bun de făcut. Or fi fost în călduri, or fi dormit cu gândul la covrigii din coadă, nu se ştie, iar de mâine probabil că nu vor mai conta. Singura noastră pavăză, vai de steaua noastră, va fi cretinismul guşogen al tabloidelor. Va veni şi ziua în care, pentru a mai putea scrie liber, voi fi nevoit să obţin o hârtie de la medic, cum că sufăr de sindromul Tourette.

Bliţuim de zor. Câţiva adolescenţi, o mână de bloggeri, un oengeu şi trei jandarmi care sprijină gardul. Ăştia suntem, cu asta defilăm şi astfel încercăm să oprim inevitabilul.
De mâine, juridic vorbind, se anulează revolta Timişoarei, se şterge cu buretele masacrul din Bucureşti, din '89. Două decenii vor fi spulberate ca şi cum n-ar fi fost. Mai rămâne execuţia de la Târgovişte că aia are valenţe universale, se potriveşte în orice context politic.
Mă cam ustură ochii, suntem puţini şi încercăm să compensăm asta prin rafale de bliţ. Mă uit în jurul meu şi nu pot să nu remarc că toţi au venit îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun. Fetele miros a parfum fin.
Cu douăzeci de ani în urmă, întâmplător, la un colţ de stradă, mă nimerisem într-un grup la fel de numeros. Nu cunoşteam pe nimeni şi nici nu aş fi putut, toţi aveam gura şi nasul acoperite, un fum puturos acoperea strada şi nimeni nu se uita la cel de lângă el. Ghemuiţi unul într-altul, oamenii se concentrau doar asupra sticlelor cu benzină, cu cârpe legate pe post de fitil.

De veghe în lanul de cucuruz

o poveste dedicată în semn de admiraţie Roxanei Iordache

O vorbă veche spunea că Minciuna stă cu regele la masă. Vremurile s-au schimbat şi vânturi fetid revoluţionare au împins Minciuna în lanul de porumb.

Erau acolo nişte domni, pardon, tovarăşi, extrem de amabili şi incredibil de înţelegători. Pregăteau grijuliu vizita Tovarăşului Preşedinte, noul Rege cu care Minciuna avea un asemenea rendez-vous rustic.
Pe un traseu bine stabilit, aceşti tovarăşi de nădejde (cum numai Partidul putea reuni) legau cu sârmă ştiuleţi de porumb suplimentari pe coceni. Nu se făcea să-l dezamăgească tocmai acum pe Tovarăşul Preşedinte, când avea atâtea alte griji şi când îşi dorea atât de mult o recoltă hibridă record, la hectar.
Soarele era sus pe cer, dar oamenii erau feriţi de porumbul înalt şi sporovăiau veseli, mândri nevoie mare c-au mutat Minciuna în porumbişte.
Minciuna a stat destul de mult timp proţăpită acolo, până într-o zi în care a plecat plictisită. Niciun preşedinte nu mai cutreiera holdele.

Azi i-am descoperit iar rânjetul fericit. Era înconjurată de nişte tovarăşi, pardon, domni, extrem de amabili, incredibil de înţelegători. Dădeau o mână de ajutor la o campanie electorală independentă. Ştiţi dumneavoastră, fiica noului Preşedinte. Legau de zor voturi suplimentare, în snopuri de câte zece oameni de încredere, pe cocenii electorali ai firavei copile. Nu se făcea să-l dezamăgească pe Preşedinte tocmai acum, când avea atâtea alte griji şi îşi dorea atât de mult o recoltă electorală record, la hectar.

Oprescu, ciomul copacilor

Primarul Oprescu este un mincinos. Elucubraţiile sale referitoare la preconizatul monument al holocaustului s-au dovedit până la urmă a fi aberaţiile mincinoase ale unui om fără statură. Copacii "supozitor", pe care marele om de onoare Sorin Oprescu se angaja să-i mute de colo-colo, au fost până la urmă transplantaţi. Cu drujba.

“Atât Planul Urbanistic Zonal cât şi autorizaţia de defrişare şi autorizaţia de construcţie, dacă vor fi emise, încalcă OUG 114/2007, care interzice schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, reducerea suprafeţei ori strămutarea lor. Noi nu ne opunem realizării monumentului, ci doar locaţiei alese, care ar face sa dispară unul din puţinele spaţii verzi centrale” Nicuşor Dan, preşedintele Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul.

Cât de uşor este să tai, "domnule" Oprescu, îţi doresc să descoperi pe propria dumitale piele când oamenii sătui de panarama de la primărie te vor tăia de pe orice liste politice, oferindu-ţi prin transplant un binemeritat loc în groapa de gunoi a istoriei politice moderne.